… nu-i treaba simpla, dar in egala masura e o treaba interesanta si provocatoare!

M-au intrebat cativa oameni despre cum e. Inclusiv din media, deci gasesc curiozitatea asta bun prilej de-o poveste. Asta pentru ca, fata de una nebranduita, pe care o faci de capul tau, lucrurile se desfasoara cu totul si cu totul altfel.

Mai intai pentru ca timpul de lucru pentru o astfel de editie sponsorizata se poate intinde pe cateva luni. Vorbesc despre discutiile cu agentia, negocierile cu clientul, pregatirea conceptului si toate celelalte. Evident, nu aloci 8 ore pe zi in perioada asta, dar e o tema care revine si care iti solicita atentia. Apoi, spre deosebire de un talkshow, la un cookingshow e nevoie de retete. in cazul de fata cad in seama mea sa le documentez, sa le scriu, sa fac socoteli cu ele si – daca mai e vreme si de asta – sa le pre-testez. Recunosc ca acum vreo 4 ani as fi pre-testat intr-o veselie. Acum (si cand spun acum inteleg „la 5 ani si jumatate de cand fac emisiunea asta fara pauze”) nu mai am nevoie sa fac asta cu toate pentru ca despre unele stiu, inca din etapa in care le scriu, ca o sa iasa bestiale. Pe unele dintre ele trebuie sa le inventezi in asa fel in cat produsul plasat de client sa fie cel mai bine pus in valoare. In alte situatii te raportezi la niste retete clasice. Iti bati capul, dar o faci pentru un rezultat care sa fie sexy pentru privitor si relevant/util clientului.
Asta e o etapa in care poti contoriza undeva intre 50 si 75 de mailuri. Plus multe telefoane.

Plasarea propriu-zisa. Ca sa gasim pozitionarea potrivita pentru produsul plasat imi iau in calcul minimum 2 ore alaturi de agentie si, uneori, client. Uneori nu ajung. Etapa grea, pentru ca ma gasesc in pozitia de a apara 3 pozitii in acelasi timp: clientul (pentru ca e client), statia (pentru ca e imaginea statiei in joc) si privitorul (care trebuie sa se poata uita relaxat, fara sa fie agresat).

De multe ori am vazut „PPOD” in Romania si asta incerc sa evit: Product Placement Over Dose. In mod ciudat, dar nu vizibilitatea extrema e cea care ajuta mai mult, ci prezenta vizibila, dar discreta. PPOD-ul alunga oamenii si-i face sa schimbe instant canalul. Efectul e invers decat cel asteptat/dorit. 🙂

Facutul in sine e partea care ma consuma cel mai mult. In mod normal iti vezi de treaba ta, de retetele tale, de ideile pe care vrei sa le transmiti. Cand esti pe o editie cu PP, lucrurile se schimba. Ai informatii-cheie de transmis despre produs. Trebuie sa le integrezi in discurs astfel incat sa nu para nefiresti acolo. Ai miscari-cheie pe care trebuie sa le faci – si pe ele trebuie sa le prizi in naturalul emisiunii, ca sa nu pari un mecanism teleghidat care face ceva. Trebuie sa respecti reteta si nu poti improviza ca intr-o editie fara client. Risti sa nu functioneze.

Ultima baricada: packshot-ul. Mancarea ta, care include cumva produsul clientului, trebuie sa fie (again) sexy pentru privitor. De principiu clientul si agentia sa isi doresc ca produsul plasat sa acopere cat se poate de mult din aceasta imagine finala. Eu stiu ca cel de-acasa, eventual privitor constant, n-ar vrea asta. Interesul celui de-acasa – si in esenta si al agentiei, dar mai ales al clientului – ar fi ca produsul finit (dish-ul, mancarea, farfuria) sa fie cat mai vizibil si (eventual) cat mai bun! El e important, produsul de plasat ar trebui sa fie atat de discret incat sa nu incurce nici un privitor.

Cu cat mai greu, cu-atat satisfactia mai mare. Asta zicea un cunoscut care reusise sa faca multe proiecte dificile in viata. Si nu pot sa nu-i dau dreptate. Cand, la finalul zilei, masori un succes, ar fi nedrept sa nu te bucuri. Mai ales in cazul asta, cand trebuie sa tii cont de 3 obiective simultan (asta cand te excluzi pe tine, iar obiectivul tau e sa poti ramane cu fruntea sus dupa ce-ai facut-o!). 🙂

Nu-i usor, dar daca ar fi fost ar face-o toata lumea. I-o vorba mai veche pe care o folosesc in ocazii speciale. Ca asta!